Cristian Pătrăşconiu: – Cum se face un muzeu al comunismului într-o ţară cu multe reflexe încă active ale comunismului? Şi, la începutul proiectului dvs., cu atât mai multe reflexe şi porniri de sorginte comuniste...

Ana Blandiana: – Ca să răspund la întrebarea aceasta, trebuie să spun cum am ajuns la ideea de a face un asemenea Memorial.

La început, această idee a fost una mai degrabă teoretică. În 1993, când am propus-o Consiliului Europei, era una dintre multele idei ale Alianţei Civice, organizaţie formată dintr-un mare grup de intelectuali aproape obsedaţi de întrebarea cum trebuie să fie transformată o dictatură într-un stat de drept. Ce trebuie făcut pentru ca să se întâmple asta? Şi ce trebuia să facem noi din afara lumii politice, când aceasta adesea făcea contrariul, adică împiedica formarea unui stat de drept.

Ei bine, între aceste idei a fost şi cea despre crearea unui memorial al victimelor comunismului. Am propus-o Consiliului Europei şi ei au acceptat-o surprinşi şi oarecum surprinzător. Pe scurt: eu fusesem invitată să ţin o conferinţă despre drepturile omului la Strasbourg, la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. După această conferinţă, a fost o cină şi eu am fost aşezată la masă lângă Catherine Lalumičre, pe atunci secretar general al Consiliului Europei. La o masă vorbeşti tot felul de lucruri. Eram doi intelectuali care aveam ce să ne spunem. Eu se întâmpla să vin chiar de la o altă conferinţă de la Cracovia. Or, Cracovia e foarte aproape de Auschwitz. Cu grupul de la acea conferinţă am fost, desigur, să vizităm muzeul de la Auschwitz. Era în 1993, chiar în timpul unor discuţii cu polonezii care anunţaseră că intenţionează să facă o mânăstire în apropierea clădirii în care se petrecuseră toate monstruozităţile, clădire care înaintea nazismului fusese o mănăstire. Au început să apară proteste, în sensul că, dorind să ridice o mânăstire, ar vrea să diminueze importanţa muzeului... Şi atunci, Consiliul Europei, ca să estompeze tensiunea acelui moment, a hotărât să construiască acolo un Centru de Studiere a Holocaustului. De aici a pornit discuţia dintre mine şi dna Lalumičre. Eu am întrebat-o dacă nu i se pare că, aşa cum fac un centru de studiu al nazismului, ar trebui să facă şi unul de studiere a comunismului, ale cărui orori sunt mult mai puţin cunoscute. Există, i-am spus, o închisoare în care au fost distruse elitele din România interbelică, la Sighet. Şi am adăugat: ar fi un loc ideal în care s-ar putea face un Memorial, un centru de studii. Ar fi un moment important de cunoaştere. Discuţia pornise, de fapt, de la întrebarea cum pot ajunge să se cunoască cele două Europe, cea Vestică şi cea care tocmai ieşise, cât ieşise, din comunism. Teza mea era că nu e suficient să îşi unească politicile publice sau economice, ci că trebuie să ajungă să îşi unească obsesiile, să îşi cunoască, reciproc, marile traume.

– Da, acesta a fost. De aici a pornit totul. Dna Lalumičre a zis: e o idee nemaipomenită; faceţi un proiect! Am făcut acest proiect, împreună cu soţul meu. L-am depus şi am aşteptat răspunsul. Şi răspunsul a venit, mai întâi telefonic: proiectul dumneavoastră a fost acceptat. Noi am fost în al nouălea, al zecelea cer de fericire; era un mare succes al Alianţei Civice, am făcut o conferinţă de presă în care am povestit totul. Urmarea a fost că în ziarul oficial al Guvernului Văcăroiu, Vocea României, a apărut două zile la rând cu litere de-o şchioapă titlul: „Sacrilegiul de la Sighet”, un text în care se explica faptul că noi vindem suferinţa românilor Consiliului Europei. Atunci, România nu era integrată în structurile europene, din cauza mineriadelor nu era nici măcar membră a Consiliului Europei, aşadar, ei îşi „apărau” ţara, iar noi eram trădători.

– Nu. Fiindcă atunci nu exista nimic de acest gen, în legătură cu comunismul. Chiar şi funcţionarii cărora le-am prezentat, după discuţia de principiu, această idee au fost, la început, rezervaţi. Li se părea că a vorbi despre comunism în termeni comparabili cu cei în care se vorbea despre nazism este ceva neobişnuit, exagerat. Pe măsură însă ce au venit, în delegaţii, în ţară, au depăşit aceste reticenţe de început, au început să cunoască mai bine lucrurile şi să le accepte. Iar girul lor european a fost decisiv; e puţin probabil că făceam acest Memorial fără ajutorul lor.

Şi, ca să revin la momentul prim al reuşitei: ei ne-au anunţat, noi am făcut conferinţa de presă, am început să fim atacaţi în ziarele proguvernamentale şi, după o lună, o lună jumate, ei au publicat proiectul nostru aprobat, în engleză şi în franceză. Ei bine, când l-am primit şi citit pe hârtie, am descoperit că era ceea ce scrisesem noi, plus un capitol nou: cum să se strângă banii. Şi în clipa aceea, am înţeles că noi trebuie să strângem banii. Noi nu aveam nici un ban, în Alianţă nu exista nimeni care să încaseze salariu, nu plăteam chirie, stăteam într-o clădire care s-a şi dărâmat la puţină vreme, o clădire foarte afectată de cutremur. Pentru noi ideea era pur teoretică, pur şi simplu credeam că, dacă ne acceptă proiectul, înseamnă că îl vor susţine.

– Da. Ca o comparaţie care trebuie să existe. Nazismul şi comunismul sunt cele două nebunii ale secolului al XX-lea.

– Chiar: cum vă explicaţi că, în Vest, între acestea două nu există o paralelă absolută? De ce roşul nu e egal brunului? De ce nazismul e văzut în continuare ca un rău absolut şi doar el?

– În primul rând, pentru că ideile stângiste şi forţa partidelor comuniste din Vest împiedicau la acea oră o asemenea perspectivă. Gândiţi-vă numai că, în Franţa, Partidul Comunist a fost, decenii de-a rândul, unul dintre marile partide. Sau, în Italia. Era foarte greu să se accepte o imagine atât de negativă despre comunism. Pentru ei, pentru mulţi dintre ei, tot ceea ce a publicat Soljeniţân nu avea legătură cu viaţa politică din ţările lor. Pe de altă parte, să nu uităm marile cărţi, cum este Roşu-brun, răul secolului de Thierry Wolton, care au pus bazele teoretice ale acestei comparaţii şi egalităţi.

– Mai întâi, finanţarea. Era clar, cum v-am spus, că nu avem bani să facem aşa ceva. Şi, la fel de clar, era că, pentru vremea aceea, nu exista nici o posibilitate să îi obţinem din ţară. Totodată, la fel de limpede era şi că nu puteam spune că am înţeles greşit, că nu mai facem acest proiect pentru că nu îl putem susţine financiar. Altfel spus: nu se punea problema să mai dăm înapoi. Să nu uit: una din condiţiile puse de oficialii europeni, care se regăsea în documentele de pornire, a fost să înfiinţăm o fundaţie care să administreze ideea. Urmarea a fost că am înfiinţat Fundaţia Academia Civică. Şi – idee care s-a dovedit salvatoare pentru proiect la acea vreme – Fundaţia şi-a deschis reprezentanţe în locuri cu un exil românesc puternic: în America – la Los Angeles şi la New York; la Paris; la München. Acestea au fost locurile în care s-au creat reprezentanţe. Iar primii bani au început să se strângă prin donaţii. A fost o adeziune semnificativă a exilului românesc la ideile noastre. La acea oră, era exil, nu era diaspora! În exil erau nişte oameni care, dacă nu ar fi fugit din România, ar fi fost ei înşişi în închisori. Nu erau donaţii mari; în general, în exilul românesc nu existau oameni foarte bogaţi. A existat o singură excepţie: Mişu Cârciog. De la el, prima dată am primit 600 de lire sterline; prin comparaţie cu toate celelalte sume primite prin donaţii, aceasta era foarte mare. Restul erau, de regulă, 50 de dolari, 70 de dolari. Eu i-am scris atunci o scrisoare de mulţumire şi în ea i-am povestit despre ce am făcut şi ce am avea de gând să facem şi l-am invitat să vină să vadă ce facem. Spre surprinderea noastră a venit. Începusem deja, o dată pe an, să avem nişte mari simpozioane, se strângeau până la 300-350 de oameni, foşti deţinuţi politici, foşti deportaţi şi istorici. Publicate, lucrările acestor simpozioane, care au durat 10 ani, au format substanţa Analelor Sighet, primul corpus de studii despre istoria comunismului în România (în jur de 10 000 de pagini). Pe de o parte, aici avem confesiuni ale celor care au suferit direct – prin deportare sau arest – în comunism; pe de altă parte, îi avem tot aici şi pe tinerii istorici. Ei începeau ceea ce putem numi profesionalizarea, specializarea în istorie recentă şi contemporană. Este un fapt că foarte mulţi dintre istoricii cunoscuţi azi ca fiind specializaţi în istoria noastră recentă au început acolo, la Sighet.

Deci, Mişu Cârciog a venit la Sighet, a stat acolo la conferinţa noastră şi, la un moment dat, ne-a întrebat: aveţi nişte planuri? Aveţi un proiect? Asta se întâmpla în 1995. Noi aveam nişte planuri: inclusiv în sensul că doream să transformăm o curte într-un spaţiu de reculegere. În mintea noastră era să facem ceva ca o capelă. Dar nu ne puteam hotărî care să fie cultul căruia să îi aparţină – fiindcă victimele comunismului erau de toate felurile, de la greco-catolici la ortodocşi, de la romano-catolici la protestanţi şi evrei. În ultima noapte pe care a stat-o acolo, Mişu Cârciog a studiat acest proiect şi, înainte de a pleca, a spus: partea aceasta o fac eu. Şi a făcut-o! A făcut spaţiul de reculegere. El a finanţat tot. Am început cu un concurs, finanţat tot de el, la care au participat peste 50 de arhitecţi din toată ţara şi a câştigat un tânăr care abia terminase facultatea, de la Timişoara. Revenind la Mihai Cârciog, iniţial, devizul a fost de 85.000 de lire sterline; în cele din urmă, a fost nevoie de aproape 150.000 de lire sterline. El a acoperit toată această sumă.

– Între timp, au venit alegerile din 1996 şi s-a schimbat guvernarea. Nicolae Noica, coleg cu noi în Academia Civică, a devenit ministrul Lucrărilor Publice şi a propus, reuşind să o şi treacă în Parlament, legea Memorialului. E vorba de legea 95/1997, prin care Memorialul este declarat „ansamblu de interes naţional”. Conform legii, Memorialul este format din Muzeul de la Sighet (care include şi Cimitirul Săracilor) şi Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, cu sediul în Bucureşti, ambele fiind administrate de Fundaţia Academia Civică. Există trei instituţii care au acest statut: Ipoteşti – Mihai Eminescu, Târgu Jiu – Brâncuşi şi Sighet – Memorialul. Această lege spune că aceste instituţii POT fi subvenţionate de la buget; „pot fi” nu înseamnă „trebuie să” şi nici „sunt”. În fiecare an la votarea bugetului avem emoţii.

– Am funcţionat normal. Pe de o parte, urmare a legii, aveam acoperite salarii şi, implicit, am putut să angajăm oameni. De altfel, până atunci nu aveam nici un angajat. Primii ani au fost de voluntariat. Apoi, încet-încet, având o finanţare stabilă, am putut face angajări şi am pornit diverse lucrări – fie ele de amenajări, fie de restaurări. Conferinţele, şcolile de vară, expoziţiile au fost acoperite din proiecte în urma parteneriatelor punctuale cu diverse fundaţii, mai ales cu fundaţiile germane de orientare creştin-democrată, Hanns Seidel şi Konrad Adenauer.

Mai vreau să mai spun ceva: abia după 1996, când alegerile au fost câştigate de forţe politice democratice şi s-a produs rotaţia la putere, care nu a atras după sine o adevărată schimbare, a fost momentul, punctul de cotitură când am înţeles că nu există nici o şansă să se schimbe ceva în mod esenţial doar prin politic. Am descoperit că lucrurile trebuie să se schimbe undeva mult mai în adânc, în profunzime. Iar acest „adânc” însemna, pentru noi, românii, cunoaşterea comunismului; cu alte cuvinte, să aflăm ce ni se întâmplase în fond. Să aflăm care sunt reziduurile în prezent a ceea ce ni se întâmplase.

Când am fost la Yad Vashem, Memorialul de la Ierusalim, am fost prima dată şocată că acolo existau şi filme cu execuţii şi nenumărate urme ale răului pe care le ofereau celor care vizitau acel Memorial. Nemţii filmaseră crimele şi lăsaseră urme. Birocraţia răului a fost acolo mai riguroasă. Ei bine, la noi foarte multe urme au fost şterse. Prin urmare, pentru ca noi să vindecăm, aveam nevoie să înţelegem, iar pentru a înţelege aveam nevoie să cunoaştem ceea ce a fost comunismul, să descoperim ceea ce fusese.

Pentru mine, în aceşti ani, unul dintre marile şocuri a fost când soţul meu, Romulus Rusan, împreună cu echipele sale de cercetare au descoperit adevărul despre răscoalele ţărăneşti din deceniul al şaselea. Habar nu aveam că au fost şi cât de multe au fost. S-au descoperit mai mult de o sută de răscoale ale ţăranilor, cărora li se luau pământurile, împotriva comuniştilor. Şi noi nu ştiam nimic, noi spuneam că „mămăliga nu explodează”...

Aşadar, trebuia să descoperim ce a fost şi să afle toată lumea, sau cât mai multă lume, ce a fost cu adevărat, cât de dur a fost. Mai întâi, aşadar, descoperire şi apoi, desigur, şi asumare. Şi apoi să cerni sensul a ceea ce a fost, limpezirea lucrurilor, clarificarea morală cu privire la ceea ce a fost comunismul. Si transmiterea concluziilor generaţiilor care nu l-au trăit.

Eu întotdeauna am spus: Memorialul nu e un drum spre trecut, e un drum spre viitor. Trebuie să înţelegem ce a fost, ca să ne explicăm ce este şi să ne ajute să hotărâm ce trebuie să fie sau să nu fie.

– Este corect. Este un fapt! Poate exista, evident, şi un alt fel de muzeu al comunismului – unul care, spre exemplu, să prezinte luptele dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker. Există nenumărate perspective din care poate fi privită istoria comunismului. Dar aceasta, istoria comunismului văzută din perspectiva victimelor – nu puţine – ale comunismului, mi se pare că este esenţială. Si existenţială.

– Ne întoarcem înfrânţi din cea mai mare iluzie a istoriei. Comunismul a fost această iluzie şi el a frânt nenumărate vieţi. Vreau să spun că a fost „iluzie” nu în sensul că nu a fost bine pusă în practică, ci în sensul că nu putea fi pusă în practică. Şi, de fiecare dată când s-a încercat să fie pusă în practică, a dat rezultate monstruoase, de multe ori criminale la modul propriu. Una dintre concluziile cinice pe care le lasă în urmă comunismul este aceea că oamenii nu pot fi făcuţi fericiţi împotriva voinţei lor, propunându-le şi impunându-le o anume fericire, cea comunistă. Nu poţi să impui fericire în masă – când încerci aşa ceva, de regulă, iese invers decât intenţia iniţială, iese ceva inuman, anti-uman.

Din punctul meu de vedere, singura formă corectă de a privi comunismul este să o faci din punctul de vedere al victimelor comunismului. Pentru că nu trebuie să uităm: comunismul, împreună cu nazismul, au creat cel mai monstruos secol din istoria umanităţii. Nu că nu ar fi existat precedente – Revoluţia franceză, de exemplu. Sau Inchiziţia. Dar proporţiile Răului sunt incomparabile.

Pentru prima oară în istoria omenirii, odată cu comunismul şi cu nazismul, s-a ucis în masă. Şi s-a ucis în numele unor idei care promiteau fericirea supremă şi în numele visului unui „om nou”.

Eu cred că decent, firesc, dezirabil nu e să facem un om nou, ci să îl facem pe omul care este să iubească, nu să urască. Şi să nu ucidă. Această istorie – pe care au desenat-o cu sânge şi comunismul, şi nazismul – a avut la bază ura drept combustibil al istoriei. Ura de clasă sau ura de rasă. Roşu-brun.

– Există un singur personaj, de o neruşinare absolută, care a fost ofiţerul politic al închisorii. Acest om a trăit până în anii Memorialului . Şi a avut neruşinarea să vină la mine şi să mă întrebe dacă nu vreau să cumpăr de la el o pălărie şi încă un obiect, ambele pretinzând că au fost ale lui Iuliu Maniu. Evident, am refuzat. Ajunsese să dea şi interviuri la televiziuni, vorbind despre un baston al lui Iuliu Maniu, fals desigur, pe care îl oferea spre vânzare şi pe care scria „Iuliu Maniu, 1853-1952”. Făcea un fel de comerţ, incredibil... Ajunsese, cum vă spuneam, să dea interviuri şi ajunsese şi un fel de vedetă locală – dădea interviuri după interviuri în care îşi bătea joc de presă, de istorie, de logică. Spunea de fiecare dată alt loc – fictive toate – unde au fost îngropaţi cei care au murit acolo, la Sighet. Numele său este Alexandru Satmari.

– M-aţi întrebat ceva mai înainte, dacă am avut model când am pornit la lucru. Model, ziceam, nu avea cum să existe în mod direct. Dar, văzând multe muzee, a apărut cu limpezime o idee despre ce nu trebuie să facem. Am vrut să facem în aşa fel încât, vizitând sălile de acolo, cel care intră să nu aibă impresia că suferinţa este sau că devine o banalitate. Nu trebuie, în nici un caz, ca muzeul să creeze plictiseală, nu trebuie să fie liniar, monoton. Dorinţa noastră se putea realiza, pe de o parte, făcând o amenajare tematică în interiorul muzeului. Şi aşa am făcut. Nici o sală nu seamănă cu alta. Fiecare spune o poveste diferită. Fiecare sală, de altfel, are în spate câte un studiu amănunţit făcut de istoricii de la noi, din Fundaţie.

Mai puţin eu, eu am realizat doar câteva săli (cea despre persecuţiile în literatură, în arte, cea despre poezia în închisoare şi cea despre Piteşti), pentru că atribuţiile mele curente ţineau mai mult de ceea ce numim PR, reprezentare. Eu am fost un fel de purtător de cuvânt, imaginea acestei instituţii, trebuia să fac rost de bani, să fac aşa încât imaginea Memorialului să crească poate chiar mai repede decât Memorialul, pentru ca să devină un punct de sprijin. În timp ce soţul meu a realizat zeci de săli. Şi, legat de aceasta, vreau neapărat să spun că am fost extraordinar de impresionată să descopăr ceva foarte special, după moartea soţului meu. Eu întotdeauna am avut un fel de remuşcare pentru că mi se părea că, din cauza mea, soţul meu nu se vedea destul. Şi, într-o oarecare măsură, era chiar adevărat. Şi, abia când a murit, am descoperit că se vedea, că era vizibil în spaţiul public ceea ce făcea. Aşa cum au scris după ce a murit, oamenii şi-au dat seama că el fusese omul care crease opera de la Sighet. Eu prezentam această operă, o făceam cunoscută, o impuneam. Dar conţinutul el l-a creat, în mod fundamental. Iar fiecare sală era rodul unor cercetări care nu existaseră, care au fost realizate de el împreună cu colegii noştri, cercetătorii strânşi în jurul lui. El a fost elementul decisiv şi esenţial în legătură cu toate acestea.

– Aşa este. Mai întâi a fost o clădire, într-un stadiu mare de degradare când am ajuns acolo. Cu pereţii care se deteriorau rapid fiindcă, la un moment dat, acolo a fost un depozit de sare după ce autorităţile comuniste au decis să desfiinţeze acea închisoare. Or, sarea e foarte periculoasă pentru o clădire. Imediat au fost acele reuniuni cu participare masivă. Istorici, pe de o parte; deţinuţi politici, care veneau să spună propria lor poveste. Se crea, cum s-ar zice, baza de date. A existat o fază în care Memorialul era compus din bucăţi de hârtie prinse pe pânză de sac. Pe măsură ce descopeream lucrurile, cream săli provizorii. Când am făcut primele săli aici, încă nu exista accesul la arhive. A trebuit să schimbăm de mai multe ori sălile şi o vom mai face – în lumina ultimelor documente la care avem acces, anumite săli trebuie să fie refăcute. Încă descoperim lucruri noi despre comunismul românesc. Muzeul e un organism care a avut mai multe chipuri şi care îşi va mai schimba chipul de acum înainte.

Să mai spun că acest Memorial nu este, aşa cum s-a crezut multă vreme, muzeul închisorii Sighet. Este şi aceasta, dar este mai ales Muzeul victimelor comunismului din România, şi nu numai de la noi. Există câteva săli care vorbesc despre comunism şi despre represiune în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi care, în felul acesta, leagă comunismul românesc de alte forme de comunism. La fel, sunt piese de muzeu la Sighet care leagă rezistenţa românească de rezistenţa din celelalte ţări. Momentele-cheie ale rezistenţei est-europene sunt punctate.

– Să întreb din unghiul opus: el e, da, un organism care îşi schimbă chipul şi e firesc să o facă, având în vedere materia cu care lucrează. Ce rămâne neschimbat la Memorialul Sighet, din punctul dvs. de vedere? Care e inima lui, care e ADN-ul lui, care e nevăzutul lui, în sens bun?

– Neschimbate sunt şi vor fi victimele. Sunt o mulţime de poze, de documente, de dovezi, de istorii cu ele – ele vor rămâne, în memoria comunismului românesc. Aceasta, în sens fizic.

Apoi principiul, sensul e acela că acest muzeu oferă adevăr şi modele. Modele de viaţă, modele etice. Eu cred că din acest Memorial, un loc care marchează şi rememorează multe suferinţe incredibile, nu ieşi deprimat. Cred că ieşi puternic şi luminat. Când sunt la Sighet, la Memorial, cel mai mult îmi place să stau lângă uşă şi să văd figurile celor care intră şi ale celor care ies de acolo. Şi cei care ies, ies ca după o experienţă existenţială. Cred că oamenii care intră acolo văd lumina din întuneric, văd sensul acelor suferinţe, văd că au existat caractere puternice pe care ei le pot lua drept modele. Acolo este o parte însemnată a patrimoniului nostru de verticalitate.

– Este, în orice caz, ca impact public, mult mai mult decât am visat că va fi, decât am sperat că va fi.